Mihai își aprinse o țigară pe balconul apartamentului său din București. Noaptea era caldă, iar orașul vuia undeva în depărtare. Era trecut de 11, și abia ce se gândea să se retragă, când telefonul a vibrat. Un mesaj scurt, aproape enigmatic:
— „Sunt jos. Cobori?”
Era de la Radu, bărbatul pe care îl cunoscuse cu o săptămână în urmă, într-un bar discret. Îl remarcase imediat: ochii verzi, atenția pe care o impunea prin simpla prezență, modul în care se apropia de oameni fără teamă. Îl dorise din clipa aceea, dar tot ce împărțiseră până atunci fusese o discuție intensă și un schimb de priviri electrizante.
Mihai a coborât fără ezitare. L-a găsit pe Radu sprijinit de mașină, cu o cămașă albă lejeră și mânecile suflecate. Când l-a văzut, a zâmbit scurt, dar privirea i-a trădat nerăbdarea.
Fără prea multe cuvinte, au urcat în apartament. Odată ajunși, Mihai a închis ușa și totul a devenit brusc mai tăcut, mai intens.
Radu s-a apropiat încet, fixându-l în ochi. I-a atins obrazul cu dosul palmei, lăsându-și degetele să alunece ușor spre bărbie. Mihai a simțit cum îi crește pulsul. Nu era doar o atingere, era un fel de provocare, o invitație să se lase dus.
Când buzele li s-au întâlnit, totul a explodat într-o amestecătură de dorință și fior. Sărutul era lent, apoi din ce în ce mai apăsat, ca și cum fiecare respirație devenea un strigăt nerostit.
Radu i-a prins mâinile și le-a ridicat deasupra capului, lipindu-l de perete. Era un joc de putere, dar în același timp o mângâiere ascunsă în gest. Mihai simțea cum fiecare mușchi i se încorda, cum întreaga lui ființă era atentă la acele atingeri, la felul în care Radu îi explora trupul prin materialul cămășii, la modul în care îi gusta pielea gâtului, încet, cu răbdare.
Camera se umpluse de o lumină caldă, difuză. Hainele se răvășiseră pe podea, dar niciunul nu părea să observe. Tot ce conta era intensitatea momentului, cum respirațiile lor se amestecau, cum mâinile se căutau, cum pielea fremăta sub fiecare atingere.
Mihai îl trăgea mai aproape, simțindu-i trupul puternic, ferm, dar în același timp protector. În brațele lui Radu, totul părea posibil. Timpul se dizolva. Nu mai exista decât dorința pură, energia crudă a unei atracții care se transformase în fantezie vie.
În acea noapte, niciunul nu a dormit. Au împărțit povești șoptite între săruturi, râsete stinse în perne și atingeri care spuneau mai mult decât ar fi putut spune cuvintele. Era o noapte care nu se voia sfârșită, o noapte în care doi bărbați s-au pierdut și s-au regăsit în același timp.
Respirațiile lor se amestecau într-un ritm sacadat, iar liniștea nopții era spartă doar de foșnetul hainelor lăsate la întâmplare. Mihai îl privi pe Radu cum îl fixase cu un zâmbet ușor, sigur pe el, aproape provocator. În acea privire era o promisiune: „nu te vei uita înapoi după asta”.
Radu l-a împins ușor spre canapea, dar nu cu brutalitate, ci cu o fermitate care îi transmitea control și siguranță. L-a lăsat să se așeze și apoi s-a aplecat deasupra lui. Părul i-a atins fața, iar buzele i-au mușcat ușor urechea. Fiecare mică atingere îi înmuia rezistența și îi aprindea dorința.
Mâinile lor erau într-un dans necontenit: degetele lui Radu îi străbăteau brațele, pieptul, coapsele, în timp ce Mihai încerca să prindă ritmul, să răspundă la intensitatea care creștea cu fiecare secundă. Nu erau simple atingeri, ci o explorare senzuală, un fel de a-și descoperi corpurile ca pe niște teritorii necunoscute.
La un moment dat, Radu i-a prins încheieturile și le-a dus deasupra capului din nou, dar de data asta și-a lăsat trupul peste al lui Mihai, apăsându-l, lăsându-l să simtă greutatea, căldura, pulsul. Mihai gemea încet, un sunet stins, dar încărcat de dorință.
— „Îți place să nu ai controlul, nu-i așa?” a șoptit Radu, cu vocea joasă, aproape răgușită.
Mihai nu a răspuns, dar ochii lui trădau totul. Îl voia, îl dorea, și nu mai conta nimic altceva.
Buzele lor s-au întâlnit din nou, mai înfometate, mai adânci, și de data asta sărutul era ca un incendiu care mistuia tot ce atinge. Mâinile lui Radu coborau pe spatele lui Mihai, desenând linii invizibile, apăsând exact acolo unde pielea ardea de nerăbdare.
Între suspine și șoapte, timpul părea că dispare. Tot ce rămânea era intensitatea dintre ei, dorința pură, contactul pielii, căldura trupurilor lipite. Era o noapte care îi înghițea complet și le oferea o libertate de care niciunul nu avusese parte până atunci.
Mihai simțea cum fiecare nerv al corpului său e treaz. Radu îl ținea imobilizat cu o ușurință provocatoare, iar asta îl excita și mai mult. În privirea lui era ceva jucăuș, dar și periculos — acel amestec de siguranță și provocare care îl făcea pe Mihai să tremure.
— „În seara asta faci ce spun eu.”, a murmurat Radu, sprijinindu-și fruntea de a lui.
Tonul era calm, dar autoritar. O afirmație, nu o întrebare.
Mihai a închis ochii și a dat din cap afirmativ. Simțea că nu avea nevoie de cuvinte — dorința lui era deja clară.
Radu a zâmbit. A luat cravata aruncată pe spătarul unui scaun și, cu un gest lent, a legat mâinile lui Mihai de brațul canapelei. Nodurile erau ferme, dar nu dure. Era o legătură simbolică — un joc de încredere. Mihai își simțea respirația accelerând, inima bătându-i nebunește.
— „Așa, vreau să te abandonezi.”
Și-a lăsat degetele să alunece peste pielea lui, lent, într-un ritm calculat, ca și cum fiecare atingere era menită să-l testeze, să-i împingă limitele. Uneori apăsa mai tare, alteori îl atingea abia perceptibil, ca un fulg. Contrastul îl înnebunea pe Mihai.
Din când în când, Radu îi șoptea la ureche:
— „Îți place să fii al meu acum?”
— „Spune-mi că vrei mai mult.”
Tonul lui era poruncitor, dar în același timp încărcat de promisiune. Mihai răspundea prin suspine, prin priviri imploratoare, printr-o dorință nerostită, dar evidentă.
Pe măsură ce jocul continua, atmosfera devenea mai intensă. Radu își lua timp să controleze fiecare mișcare, să creeze un ritm al dorinței care îl ridica pe Mihai spre marginea unui abis și apoi îl lăsa să cadă înapoi, doar pentru a-l ridica din nou.
Era o noapte de supunere și putere, de control și abandon. O noapte în care Radu dicta regulile, iar Mihai învăța cât de excitant era să le urmeze.
Mihai era prins în nodurile cravatei, brațele ridicate deasupra capului, corpul întins pe canapea. Se simțea expus și vulnerabil, dar în același timp un fior plăcut îi cutremura pielea. Încrederea pe care i-o acordase lui Radu transforma fiecare secundă într-un joc al puterii.
Radu îl privea de sus, ca un regizor al propriei piese. Se apropie încet, coborând palma pe pieptul lui Mihai, iar apoi se opri brusc, zâmbind ironic.
— „Nu meriți totul deodată. Trebuie să aștepți.”
Și-l lăsă acolo, respirând greu, cu ochii închiși, însetat de atingerea care nu mai venea. Radu se plimba prin cameră, lăsând intenționat tăcerea să se așeze, fiecare secundă fiind o provocare. Mihai își mușca buza de nerăbdare.
Apoi, Radu s-a întors cu un obiect simplu: o eșarfă neagră. A legat-o la ochii lui Mihai, acoperindu-i privirea. Întunericul îi amplifica toate celelalte simțuri: mirosul pielii, sunetul respirațiilor, vibrația pașilor lui Radu pe podea.
Primul contact a fost un deget alunecând pe claviculă. Apoi o palmă fermă pe coapsă. O mușcătură fină pe gât. Și din nou liniște. Tachinare continuă, valuri de plăcere întrerupte exact când deveneau prea intense.
Mihai se zvârcolea, dar legăturile îl țineau. Simțea cum dorința îl consuma, cum așteptarea devenea mai incitantă decât orice.
— „Spune-mi ce vrei,” îi ordonă Radu, cu voce gravă.
Mihai abia a reușit să șoptească:
— „Tot.”
Radu râse încet, satisfăcut. Îi plăcea să-l vadă supus, să-l facă să-și piardă controlul. Îi plăcea să creeze tensiunea, să-l ducă la limită, doar pentru a-l elibera atunci când voia el.
Noaptea a continuat așa: jocuri de putere, momente de tachinare și abandon, comenzi șoptite și dorințe împlinite doar atunci când Radu hotăra. Fiecare secundă era un amestec de provocare și răsplată, de control și cedare.
Pentru Mihai, totul se transforma într-o descoperire. Învăța să-și lase trupul în mâinile celuilalt, să se bucure de intensitatea necunoscutului, să se piardă într-un scenariu kinky în care era prizonier și, paradoxal, mai liber ca niciodată.